Asimilare

Rasismul de dominare sau de colonizare internă, a culminat, în ceea ce îi priveşte pe rromi, cu politica de asimilare etnică din perioada regimului socialist, politică a egalitarismului mai ales clamat şi mai puţin aplicat în profunzime, care şi-a propus crearea unui om nou ne-etnic, cosmopolit, amorf din punctul de vedere al culturilor minoritare.

Mai mult decât atât, în timp ce socialismul este, prin definiție, cosmopolit, internaționalist și poate chiar încuraja egalitatea, măcar culturală, între majoritate și minorități, așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia lui Tito, unde culturile minorităților, inclusiv literatura rromani, s-au bucurat de o politică de dezvoltare și promovare, în schimb socialismul românesc a fost unul de tip naționalist, etnocentric, monocultural, politica acestuia fiind una de asimilare culturală a minorităților naționale, cu excepția minorităților maghiară și germană, și de promovare, aproape în exclusivitate, a culturii naționale majoritare, românești, a valorilor și personalităților românești din trecut și din prezent, precum și de eroizare a personajelor istorice românești, chiar dacă acestea erau despoți medievali, care, așa cum era de așteptat, contraveneau flagrant principiilor și valorilor socialiste, mult clamat egalitariste. Acest naționalism romantic era caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială, ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională promovau desființarea privilegiilor tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care trăiau românii, și egalitatea românilor de pretutindeni, atât cu minoritățile conlocuitoare (în general dominante, cu excepția romilor, bulgarilor, rutenilor sau lipovenilor), cât și între ei.

În consecință, erau recunoscute și promovate numai acele minorități naționale succesoare de imperii – maghiară și germană – pentru care România semnase, în 1919, Tratatul privind minoritățile, gest politic care a condiționat recunoașterea unirii cu Transilvania – și care se bucurau de protecția și de susținerea țărilor-mamă, acestea din urmă fiind, la vremea respectivă, membre ale blocului socialist (Republica Populară Ungară și Republica Democrată Germană). 

Pe urmele neîncrederii reînnoite a lui Stalin în naționalitățile care subminează unitatea blocului comunist, regimul de la București a hotărît ca problema „naționalităților conlocuitoare să fie subordonată sarcinilor prioritare ale proletariatului“ (Raportul Tismăneanu, 2007). Acum capătă prioritate Comitetele Democratice ale minorităților: Evreiesc, Rus și Ucrainean, Albanez, Grec, Bulgar, Sîrb, Tătar și Turc. Alături de Comitetul Antifascist German și de Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1967), toate au fost mecanisme organizatorice create cu scopul de a goli de substanță viața comunitară separată a minorităților prin includerea acesteia în structurile de stat, inclusiv prin naționalizarea bunurilor. Din acest tablou al minorităților se poate observa lipsa unui Comitet Democratic și în cazul romilor. Problematica romilor exprimă de altfel cel mai bine idealul asimilator al regimului comunist, mai întâi pe criterii de clasă și apoi pe criterii etnice deghizate în sintagma „poporului muncitor“, care nu putea fi decît român.

Uniformizarea pe criterii sociale și negarea diferențelor etnice în interiorul „societății socialiste multilateral dezvoltate“ a lui Ceaușescu a fost următorul pas pe care l-a făcut regimul în problema minorităților.

În cei 40 de ani de regim socialist rromii nu erau recunoscuţi ca minoritate naţională, identitatea etnică fiindu-le sistematic negată, printr-o politică de stat asimilaţionistă, într-o societate în care toţi erau români, în care idealul era să fii român, în care rromilor li se făcea o onoare să fie asimilaţi românilor, în care singura şansă a mobilităţii sociale era naturalizarea ca etnic român prin ocultarea sau respingerea identităţii etnice. S-au integrat în acea societate socialistă rromii care şi-au negat apartenenţa etnică şi au făcut eforturi către aculturaţia totală.

Rromii, puţini de altfel, care nu au acceptat acest mimetism nediferenţiat, au fost rromii din comunitățile tradiţionale, vobitoare de limbă rromani, care, păstrându-şi limba şi tradiţiile, au rămas „neintegraţi” şi au fost consideraţi devianţi, retrograzi, reticenți la muncă și la educația școlară, având un „mod de viață parazitar” și „concepții înapoiate de viață” „care constituie o sfidare a regulilor de conviețuire socială”. Pentru ei, răspunsul regimului socialist a caracterizat rromii în termeni care amintesc de discursul nazist și a desfășurat o politică de izolare şi de abandon, dar şi de sancţionare sistematică prin: interzicerea practicării meseriilor tradiționale, interzicerea nomadismului și sedentarizarea forțată, integrarea marginală, preluarea copiilor și internarea acestora în case de copii și confiscarea aurului, singurul bun de valoare al rromilor tradiționali la acea vreme.

Consecinţele acestei politici de asimilare au fost cel puţin două: pe de o parte, creşterea stimei de sine individuale (reprezentările eului) şi grupale (reprezentările familiei / neamului meu), care include o formă de recunoştinţă, numită astăzi nostalgie faţă de regimul socialist, dar şi amărăciunea că identitatea etnică a trebuit ocultată, iar pe de altă parte, scăderea stimei de sine etnice (reprezentările etniei rromilor): „Dacă nu erau comuniştii, rămâneam fierar la tata. Aşa am făcut facultate. Comunismul a fost singura perioadă din istoria rromilor când am avut şi noi coloană vertebrală!”; „Bunica a fost analfabetă, tata a făcut facultate, eu am doctoratul! Ăsta a fost comunismul! Dar am ascuns că suntem rromi!”; „Ţigan, român, pe vremea aia nu conta, o duceam cu toţii mai bine!”; „Era mai bine pentru ţigani pe vremea comuniştilor!”; „Pe-atunci eram cu toţii români, numai acum ne fac ţigani! Doar că noi nu ştim ţigăneşte, nu purtăm fuste lungi!”.

Neasumarea identităţii etnice, ca rezultat firesc al acestei politici de suprimare a apartenenţei etnice, se manifestă mai ales prin respingerea identităţii etnice: „Nu suntem ţigani, suntem rudari!”; „Nu suntem ţigani, suntem români, ţigăneşte nu vorbim, fuste lungi nu purtăm!”; „Ce noi suntem ţigani? Suntem curaţi, suntem cinstiţi, vorbim frumos!”; „Am serviciu, nu sunt ţigan!”; „Suntem români, avem casele noastre, doar nu stăm la cort!”.

Rezultatele unei asemenea politici au fost integrarea socială marginală și etnocidul cultural.