Dezumanizare

Sclavia reprezintă cel mai de jos statut pe care îl poate avea un om în societate, starea de dependență personală, socială și economică absolută în care este ținut un om de către stăpânul lui, condiția umană prin care sclavul lucrează pentru stăpân fără plată, îndeplinește toate ordinele stăpânului de la naștere până la moarte și nu dispune de niciun fel de drepturi asupra propriei persoane. Sclavul nu este recunoscut ca ființă umană, se află în afara ierarhiei societății și este  considerat o specie inferioară.

Așa a fost și Sclavia rromilor, documentată încă de la prima atestare a rromilor pe teritoriul ţărilor române, în secolul al XIV-lea, și care a durat mai bine de o jumătate de mileniu. Numită de aboliţionişti “lepră socială”, Sclavia nu numai că i-a plasat pe rromi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe umane, ei fiind consideraţi bunuri mişcătoare, vânduți, donați, moșteniți ca orice alt obiect, teren sau animal domestic. Sclavi puteau deţine boierii, mânăstirile, domnitorii, dar şi ţăranii mai înstăriţi.

Sclavii au fost supuşi unei exploatări crunte, abuzurilor şi violenţelor, care au mers până la tortură şi omor. Sclavia, ca formă de dependență personală absolută a sclavului de stăpânul său a fost total diferită de celelalte forme de servitute sau dependență cunoscute în epocă, de pildă iobăgia sau rumânia, acestea din urmă legând ţăranul de moşie, ca forme de dependență economică, fără să-l facă însă pe boier stăpân absolut al ţăranului: pe iobag boierul nu-l putea vinde ca pe un obiect oarecare, pe sclav însă, da; boierul nu avea drept de viaţă şi de moarte asupra iobagilor săi, asupra sclavilor săi însă, chiar dacă nereglementat legislativ, da.

Sclavul nu era considerat om, ci obiect, gata să fie cântărit, preţuit, vândut sau cumpărat, donat, dat de pomană sau lăsat moștenire, familia de rromi nefiind recunoscută ca structură a comunităţii, ci ca metodă de înmulţire a sclavilor, similară prăsilei necuvântătoarelor domestice: o expresie des folosită era « ţigancă de prăsilă », cu sensul de femeie rromă aflată la vârstă fertilă, care se « bucura » de un preţ mai ridicat, datorită faptului că putea înmulţi numărul de sclavi dintr-o gospodărie.

Sclavia i-a afectat profund şi pe copiii rromi, aceştia fiind despărţiţi de familiile lor după bunul plac al stăpânilor, schimbaţi, dăruiţi ori vânduţi, deseori la preţuri mai mici decât cele ale animalelor, pentru că nu erau consideraţi suficient de buni pentru muncă. Abuzul sexual al proprietarilor de sclavi asupra fetelor rrome şi torturarea sclavilor, nesancţionate de lege, ca şi multe alte abuzuri ale stăpânilor asupra sclavilor, erau practici aproape generalizate.

Biserica ortodoxă, prin mânăstirile sale, a fost cel mai mare deținător și negustor de sclavi rromi. Situația sclavilor mânăstirești era una dintre cele mai groaznice: muncă până la epuizare, torturi înfiorătoare, abuzuri inimaginabile… Iar domnitorii, când donau sălașe de sclavi mânăstirilor, o făceau ca pomană sau ofrandă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și în speranța asigurării vieții veșnice în rai.

Călătorii străini, cei mai mulți scriitori și artiști plastici, s-au arătat îngroziți de Sclavia rromilor, mai ales în secolul luminilor și în secolul națiunilor, când Europa suferea schimbări majore de viziune asupra societății prin mișcările intelectuale, filozofice, ideologice, culturale și politice ale vremurilor, prin care se combăteau societatea feudală conservatoare și dogmatismul religios și se promovau umanismul, constituționalismul, libertatea de gândire și egalitatea între cetățenii statului.

„Am fost trezit din reverie de sunetul tobei, care venea din curtea unui boier.
Mi-am încordat atenţia şi eram curios să aflu cauza. […] era vorba de o licitaţie,
dar de o licitaţie a oamenilor. După cum i-am numărat, // 48 de sclavi ţigani,
bărbaţi şi femei, erau în curte stând într-un rând de care. La mijloc, mai mulţi
boieri străluciţi licitau preţul sclavilor servitori. Am privit lung acest <târg>,
am văzut când mama era despărţită de fiica ei de 8 ani, de soţ şi de frate poate
pentru totdeauna. Am văzut, am auzit când fratele cel mic, cu o rugăminte,
stârnind mila, cerea cumpărătorului să-l cumpere şi pe el şi să nu-l rupă de
fratele său. Dar ei, cumpărătorii semenilor lor, râdeau la cererea băiatului,
iar stăpânul care-i vindea l-a mânat înapoi în casă tocmai atunci, când voia
să-şi ia rămas bun <de la fratele său> sărutându-l, şi au continuat licitaţia. În
sfârşit au fost vânduţi toţi oamenii marfă: plecarea era numai la urmă, plecare
ce însemna pentru fraţii de sânge sclavi, despărţire. Fiecare îşi mâna sclavul
cumpărat, legat de mâini, spre casa lui […]” 

Scria Charles de Bois-Le-Comte în anul 1834, referindu-se la un târg de sclavi rromi din Moldova.

Așa reprezenta pictorul și litograful francez de secol al XIX-lea Dieudonné Lancelot viața mizeră a comunității de sclavi rromi din țările române, cu bordeie săpate în pământ și cotețe din paie ridicate pe pari, ca să nu fie luate imediat de puhoaiele des întâlnite în zonele inundabile unde li se permitea “țiganilor” să-și facă precarele adăposturi.