Stigmatizare

Istoria rromilor din România este istoria rasismului anti-rom instituționalizat care a început cu o jumătate de mileniu de sclavie și a continuat cu exterminarea din perioada Holocaustului – ambele reprezentând rasismul de excludere, urmate fiind de politica de asimilare forțată din regimul socialist – reprezentând rasismul de dominare și de explozia rasismului direct și indirect după 1990 – revenindu-se, în plină, dar nu deplină democrație, la rasismul de excludere.

Sclavia rromilor, care a ţinut mai bine de jumătate de mileniu şi a fost numită de aboliţionişti “lepră socială”, nu numai că i-a plasat pe rromi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe umane, ei fiind consideraţi bunuri mişcătoare.

Ceea ce a urmat au fost secole de stigmatizare etnică.

Mentalul colectiv prejudiciat faţă de rromi a construit stereotipul negativ, iar mentalul colectiv rrom, apăsat de o imagine de sine negativă datorată acestui stereotip negativ impus de alteritate, a internalizat şi a întărit stereotipul negativ. Rejecţia, de multe ori de către rromii înşişi, a apartenenţei la etnia rromilor este noua formă de Sclavie a rromilor: Sclavia spirituală.

Urmând acest sistem stereotip de gândire, atitudinea şi politica dominantă a societăţii faţă de rromi au oscilat între rasismul de excludere, care a condus la Genocid, şi rasismul de dominaţie, manifestat prin asimilare.

Studiul unei părţi semnificative a folclorulului românesc, în special al proverbelor, snoavelor şi basmelor, demonstrează o gândire rasistă la adresa rromilor, aceștia fiind văzuţi ca reprezentanţi ai răului.

Rromii nu sunt niciodată definiţi aşa cum sunt, ci mai degrabă sunt percepuţi aşa cum ar trebui să fie pentru a justifica politicile şi comportamentele celorlalţi faţă de ei. Procesul de heteroidentificare a rromilor trebuie să corespundă orizontului de aşteptare colectiv, eminamente negativ, de aceea orice deviere spre pozitiv este resimţită ca fiind o excepţie de la regulă. Aici se poate cita faimosul mit al prietenului rrom din copilărie, prototip al binelui, excepţie de la norma „ţiganului” rău, evocat deseori de aceia care îşi încep discursul cu stereotipul „Eu nu sunt rasist, dar ţiganii ăştia…” şi îl continuă cu la fel de stereotipul „am avut un prieten ţigan / un vecin în copilărie / în tinereţe, un om deosebit, dacă ar fi toţi ţiganii ca el, ce bine ar fi!”. Marcat de toate regulile rasismului, între care disculparea avant la lettre, evocarea unui trecut pozitiv nedeterminat şi generalizarea atributelor negative la nivel de grup, acest tip de discurs se referă la copilărie ca vârstă de aur, a toleranţei absolute, timp în care s-ar fi putut afla inclusiv „ţiganul” cel bun, cu siguranţă o excepţie de la norma răului pe care o întruchipează.

Rasismul de excludere a culminat cu Holocaustul din perioada celui de-al doilea război mondial – Deportarea rromilor în Transnistria având drept scop exterminarea acestora. România deţine recordul în Europa în ceea ce priveşte numărul de rromi exterminaţi: Comitetul Român pentru Crimele de Război a recunoscut oficial cifra de 38.000 de rromi morţi, între care 6.714 copii.

Rasismul de dominare, manifestat prin colonizarea internă, a culminat, în ceea ce îi priveşte pe rromi, cu politica de asimilare etnică din perioada regimului socialist, rromii nefiind recunoscuţi ca minoritate naţională și fiind supuși unui proces dur de românizare. În condiţiile acestei politici de colonizare culturală, bazate pe criteriul numărului şi al inflexibilului ”prototip” autarhic, majoritatea deţine toate pârghiile de putere şi instituţiile de reprezentare, iar modelul cultural rrom, supus stereotipurilor negative stigmatizante, este perceput ca deviant şi se recomandă, implicit, aculturaţia.

Marea traumă vine din faptul că, până şi în condiţiile în care individul rrom acceptă respingerea propriului sistem de valori şi norme şi încearcă să-şi șteargă identitatea şi să devină cât se poate de „român”, abandonarea etnicităţii nu-i este răsplătită cu o includere reală, el continuând să fie „ţiganul”. Ca un paradox aparent al rasismului de dominare, desolidarizarea de sinele colectiv şi convertirea la canonul educaţional majoritar nu ajută prea mult la “integrarea socială” a rromului, acesta rămânând un exclus.

Individul rrom, oricum “obişnuit” să fie perceput ca locuitor al unei lumi marginale şi deviante, ca aparţinând unui grup social “parazitar”, unei “minorităţi infracţionale”, “obişnuit” cu raziile şi amprentarea întregii sale familii, cu evacuările forţate, cu expulzările şi demolarea caselor, şi aşa aflate deseori într-o  stare de pauperitate absolută, departe de a deveni imun la stigmatizare, îşi proiectează viitorul ca ireversibil negativ, rezultat al unui destin implacabil, al unui blestem ancestral sau al “păcatului originar” de a fi rrom.

După 1990, rromii, cu toate că, în sfârșit, după secole de exploatare cruntă, au fost recunoscuți ca minoritate națională de către statul român, nu se bucură cu adevărat de drepturile culturale care decurg din acest statut tocmai pe fondul stigmatizării apartenenței etnice și al persistenței rasismului în societate și la nivelul autorităților publice, acestea din urmă alegând, deseori, să excludă rromii de la punerea în practică atât a drepturilor cetățenești, cât și a drepturilor etnice. Deși minoritate națională recunoscută, rromii sunt, în continuare, victime ale excluderii sociale, de cele mai multe ori, ignorați ca minoritate națională și luați în considerare numai ca grup social vulnerabil sau defavorizat.

Continuă și se agravează bullying-ul rasial anti-rrom în școli. Conform datelor UNICEF (“Violența în școală”, Editura ALPHA MDN, București, 2006), România este pe locul I în Europa la numărul de elevi cu vârsta între 11 și 15 ani care agresează alți colegi. Aproape jumătate dintre copiii din România – 46% – au fost la un moment dat sau altul victime ale bullying-ului, 53% dintre aceștia fiind fete și 47% băieți.  Potrivit studiului Salvați copiii „Bully-ing-ul în rândul copiilor. Studiu sociologic la nivel național” (București, 2016), cei mai vulnerabili sunt copiii rromi. Deseori, mediul școlar îl agresează pe copilul rrom, acesta fiind jignit de colegi cu termenul de țigan, iar de multe ori chiar în acel moment află că este țigan, iar a fi țigan înseamnă ceva rău. Nimeni nu i-a spus acasă că a fi rrom nu este o problemă și că nu reprezintă altceva decât că aparții unei minorități naționale cu o cultură, o istorie și o limbă diferite de ale majoritarilor. Nimeni nu-i spune la școală acest lucru. Așadar ceea ce-i rămâne copilului rrom este să se confrunte singur cu bully-ing-ul rasial din școală, care pornește de la ironie, trece la insultă, țipăt și alte forme de agresiune verbală și poate ajunge până la agresiune fizică.

Sunt semnalate încă numeroase cazuri de copii rromi în şcoli sau clase segregate, unde atât calitatea actului educaţional, cât şi condiţiile de studiu sunt mult sub standardul minim. Cu  puţine excepţii, şcolile din cartierele de rromi sunt într-o stare foarte proastă. Profesorii sunt necalificaţi. Materialele didactice nu sunt adecvate şi profesorii nu sunt interesaţi de elevii rromi. Când vorbim de segregare, nu ne referim la învăţământul în limba rromani, ci la şcoli sau clase segregate pe criteriu etnic, fără însă ca acest lucru să însemne studierea în limba rromani.

Copiii rromi care frecventează şcoala se confruntă atât cu tratamentul discriminatoriu exercitat de profesori, cât şi cu abuzurile verbale, nu de puţine ori şi cu violenţe fizice ale elevilor majoritari, abuzuri care nu sunt corectate de profesori sau personalul din şcoală. Copiii rromi sunt numiţi “ţigani” şi sunt acuzaţi de colegii lor că ar fi murdari, că ar fi hoți şi că ar avea păduchi sau boli. Uneori, acest tratament este însoţit de abuzuri fizice din partea profesorilor de alte etnii, inclusiv prin folosirea pedepselor corporale pentru încălcări minore ale disciplinei şcolare, cum ar fi vorbitul în timpul orei.

Rasismul statului român se află la originea etnicizării sărăciei. Una dintre consecinţele rasismului este aceea că, din punct de vedere economico-social, comunitatea rromă este cea mai defavorizată din România. Cotele înalte ale sărăciei şi nivelul scăzut al accesului la piaţa muncii induc familiilor de rromi dependenţa de protecţia socială, care însă este departe de a le asigura un trai decent.